Kazuki Akane
M-am trezit in iad inca de la o varsta foarte frageda.Am fost abandonat de atatea ori incat am ajuns sa fiu indiferent si rece cu cei din jurul meu.Prima data am fost abandonat de oamenii care trebuiau sa se numeasca "parinti".Am fost dus intr-un centru de copii de la periferia orasului si lasat acolo in uitare.Nu credeam ca poate fii ceva mai rau de atat,dar raul avea sa urmeze.Am inceput sa fiu strigat in toate felurile si injosit pentru ceea ce eram.Nu a trecut foarte mult timp si am fost adoptat de catre o femei care lucra acolo.Acea femeie mi-a devenit mama in adevaratul sens al cuvantului.
Anii au trecut,eu am crescut iar starea de sanatate a mamei mele s-a agravat.Eram in ultimul an de liceu cand am fost abandonat,involuntar,pentru a doua oara.Acum eram mai singur ca niciodata si aveam impresia ca societatea era mai cruda ca pana acum.Dupa toate acestea,am continuat sa merg inainte cu si fara cei apropiati mie.Evident,in continuare am fost strigat "ciudat" "monstru" si chiar "demon".Asta m-a schimbat radical.Am ajuns sa fiu asa cum ma vedea societatea;crud,rau si un nenorocit.De ce toate aceste lucruri?Pentru ca am fost nascut "insemnat",iar cei ce se nasc insemnati,conform gurilor rele...sunt oameni rai.
Am heterocromie,mai bine spus,am ochii de culoare diferita,iar acest lucru mi-a schimbat viata inca de la nastere.Nu ar fi fost mare lucru daca culorile erau macar apropiate,dar cum sa fie pedeapsa mai mare pentru mine,se observa acest lucru imediat.Ochiul drept este de o culoare albastra,precum cerul in zilele de vara,iar ochiul stang,dragul meu ochi stang este rosu precum flacarile care ard si nu se mai sting din sufletul meu.Cei care m-au inteles mi-au devenit prieteni,iar cei care au continuat sa ma vada precum un monstru,au avut de-a face cu un monstru.Ce am realizat pana acum este ca nimeni nu se naste monstru,devine unul dupa ce societatea a reusit sa-l schimbe.
Merg singur pe drum si ma indrept spre casa.Ganditor si distras,pasii ma incetinesc.Observ oarecum oamenii care trec pe langa mine.Cei care nu ma cunosc nu-mi dau nicio importanta si nici eu lor.Cei care ma stiu se uitau atent la mine analizandu-mi ochii.Se uitau incontinuu parca vrand sa-mi fure o privire,poate poate.Mergand,ma apropii de doua fete.Una este mai speriata ca cealalta;ochii i se misca repede si parca nu ar vrea sa ma priveasca.Ar vrea sa zambeasca si chiar incearca la un moment dat,dar fara sansa.Ochii tradeaza zambetul.Ochii tradeaza totul.Ne apropiem mai mult si se simte presiunea care pluteste in aer.Nu ma intereseaza intr-un mod deosebit,dar asta nu inseamna ca le pot lasa asa.Nu-mi atintesc ochii spre ele pentru ca nu vreau sa le dau aceasta satisfactie.Merg incet si trec fara a le da importanta.Le-am vazut si le-am auzit.Nici nu-si retrasese ochii de la mine si parca cu un aer sfidator si crud,una ii spusese celelaltei:
-Ai vazut?
-Nu...nimic
Asta ma supara candva,dar acum nu.Am auzit asta de atatea ori incat acum nici nu mai ma supara dar nici nu-mi face inima sa se bucure.Eram doar indiferent fata de aceasta intrebare"Ai vazut?".As putea sa le intorc aceasta curiozitate,dar nu azi pentru ca nu ma simt in stare.Am ajuns sa fiu atat de dezgustat fata de oamenii carora le pasa atat de mult de cei din jur si foarte putin de propria persoana.Ne pasa mai mult ce face unul si altul incat nu mai realizam ce facem cu propria viata.Asta este un lucru de prost gust,sa am grija de altul cand eu nu sunt in stare sa am grija de mine.Ei bine,vorba vine.Nu trebuie sa-mi bat capul cu asa ceva pentru ca oricat de mult as insista,mai nimeni nu o sa inteleaga nimic.
Le las pe cele doua fete si-mi continui drumul spre casa.Ma aranjez putin in ecranul telefonului,imi aranjez sprancenele,parul si ma uit la ochi.Parca sunt mai aprinsi si mai arzatori ca ieri.
-Daca nu stiam ca sunt ai mei,as fi fugit de mult de ei,spun eu intorcand capul spre un copil care se uitase la mine in tot acest timp.
-Mamiii...striga copilul speriat printre lacrimi ducandu-se-n fuga la mama lui.
-Asta e,inca unul...
